La tranta cu gandurile mele..

tumblr_mflhzqrWaT1s0y9xlo1_500

Am o stare foarte ciudata, confuza chiar. Mi-am propus sa incep noul an intr-o maniera proaspata, reinnoita, sa las tot la o parte, tot ce ma chinuia si ma framanta si sa incerc sa o iau de la inceput. Sincer toate au mers bine, pana cand planurile mele au intrat in contact cu planurile celorlalti. Adica, daca eu mi-am propus sa o iau de la zero, cu o atitudine pozitiva, celorlalti nici macar nu le-au pasat de pragul trecut si au continuat seria de…atac!

Am incercat sa fac fata folosind varianta “cu zambetul pe buze” care functioneaza pana la un moment dat, cand in culmea exasperarii si in linistea asurzitoare a noptii te ridici din pat cuprins de agitatia gandurilor si-ti pregatesti sabia hotart sa ripostezi chiar de dimineata.

Lumea e cu susul in jos! Si cel mai tare ma enerveaza ca desi traim in timpuri de libertate suntem mai sclavi decat ne imaginam. Citeam nu tare de mult pe blogul lui Tudor de sindromul COSZL si am ajuns sa cred cu tarie ca e un virus care se raspandeste cu viteza vorbirii si auzului, te cuprinde si te transforma intr-un bolnav incurabil al societatii. Ce e COSZL? Este sindromul “ce o sa zica lumea?” mai exact ce o sa zica lumea despre mine si actiunile mele din diferite circumstante. E atat de important sa pastrezi niste aparente incat majoritatea uitam sa fim noi.

Eu sincer am refuzat sa iau parte la virusarea in masa, m-am imunizat si prefer sa raman asa. Aud mereu in jurul meu “nu ma intereseaza deloc ce se intampla sau ce vorbesc, dar vreau sa stiu! Ma poti acuza pentru faptul ca vreau sa fiu bine informat/a?!”mda… si uite asa cum isi face mugurasi micuta de ea: barfa.

Partea proasta si enervanta la toata imunizarea asta e ca daca nu faci parte dintre cei “bolnavi” esti un paria, mai exact esti considerat indiferent, nepasator, neimplicat, antisocial chiar .. mai exact, cat bine si cu ce ma ajuta pe mine sa stiu ce si cine, cum si cand fac sau nu fac ceva?! Daca nu e vorba de persoana mea sau despre familia mea, prietenii mei (si chiar nici despre ei nu vreau sa stiu totul) nu ma intereseaza. Imi plac relatiile mele de prietenie si imi plac oamenii cu care pot purta discutii lungi despre orice si cu care pot sa impartasesc ganduri mai “profunde”, dar asta nu-mi da niciun drept sa patrund in intimitatea vietii lor.

Ma deranjeaza nespus cand anumite “norme sociale” impuse de vecinul/a trebuie respectate ca sa nu apara barfe si povesti. Traim intr-o perioada in care tot ce se intampla la vecinul e mult mai important decat ce se intampla la noi.

Revenind la starea mea confuza precizata la inceput, oare e normal sa fiu atat de rezervata in ceea ce priveste aspectele personale ale celor din jurul meu?! Oare bunul simt s-a demodat si a fost inlocuit?! Oare chiar nu mai putem trai ca persoane individuale cu viata proprie si privata?!.. incerc sa gasesc un raspuns…

Anunțuri

O altfel de dragoste

Ultimele zile au fost pline: serviciu, scoala, acasa, plus ca am avut o stare generala de ne-bine: fizic, psihic si sufleteste! Poate ca m-a cuprins si pe mine astenia de toamna! Si, normal ca- fire umana, am folosit toate acestea ca o scuza pentru a nu mai citi, a nu mai studia. Am luat o pauza: “oricum nu ma simt bine si dupa ce imi revin o sa-mi reiau studiul!”

Doar ca am ajuns azi sa realizez ca starea de rau generala e mai rea! Pe langa toate am adaugat si dezamagirea ca, tocmai in astfel de momente, in loc sa ma incred in Domnul si in loc sa ma bazez pe dragostea si suportul Lui, sa-mi iau energia din bratele Lui, eu am fugit si m-am izolat in lene si delasare! Am avut impresia ca o sa pot sa trec singura peste, ca de asta am nevoie, dar recitind din Evanghelia dupa Matei, am putut sa percep intr-o maniera personala versetul: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” (Matei 14:31).

In toata forfota cotidianului, aflata sub semnul luptei de supravietuire- competitie si grija de a ajunge la un punct de final cerut pentru o anumita situatie, ne indepartam de toti si toate, invatam sa traim independenti si sa luptam singuri. Dar, din pacate, desi ne nastem cu constiinta dependentei, uitam pe parcurs ca NU putem trai independenti de Acela care ne-a iubit si ne iubeste mai presus de toate greselile noastre: Dumnezeu! Oare cat timp ne trebuie sa ne insusim aceasta relatie, oare cand vom ceda si vom recunoaste ca viata fara El este o viata pustie, lipsita de sens si fara un punct final? O viata alaturi de El inseamna fericire, bucurie, dragoste, curaj, incredere, pace. Si, mai mult decat atat, a-ti pune increderea in Domnul si a-ti declara dependenta fata de El, te va face sa constientizezi ca in cele mai grele momente, atunci cand te simti coplesit de situatie, chiar daca tu nu mai ai puterea sa continui, Domnul va fi alaturi- te va incuraja, te va ridica si chiar duce in brate, la fel cum un tata isi ajuta copilul iubit! Si, acest lucru nu pentru ca noi suntem in credinta, ci pentru ca Domnul ne iubeste (mai mult si mai preus) si ne cheama mereu spre El. El stie ca avem nevoie de prezenta Sa, dar ne lasa sa constientizam si sa facem voluntar (din dragoste/ incredere/ credinta) pasul spre El.